*

văd cum oamenilor le cad aripile

pe genunchi. Atunci mi-am zis că mi-ar plăcea să fiu om

de cel puțin câteva ori

și tot de aproximativ atâtea ori să-mi văd aripile căzând

înainte frica mea era

să nu dispar căutându-mă

așa cum bătrânele își caută

tinerețea în cărțile de rugăciuni.

într-un fel lumea asta nu e compusă doar din consolari reciproce

nici din pachete de țigări

deși …cât de bine se supraviețuieste și așa

noi putem exista în lumea noastră

așa cum există

și senzația insuportabilă

de a începe uneori dimineața

ca și cum ar cădea din tavan

o întreagă cortină de ciocuri metalice.

zilele încă se înghesuie unele pe altele să-și numere

sclavii și stăpânii de parcă ar fi un fel de Nietzsche

cel mai bine e totuși acum când  nu vorbim

prea mult despre cât de rece ne este oricum

și oriunde.

măcar așa putem asculta

zgomotul aripilor

căzute pe genunchi.

măcar așa nu vedem

cum în spatele nostru

cresc

stelele să ne târâie în brațe

umbra

ca pe niște oseminte.