din pielea noastră s-a făcut cearşafuri

şi perne

din toate nopţile

mă iei de mână şi îmi şopteşti

că tot scenariu e numai

 un fel de a începe să cunoşti ceva dincolo de tremurul  rece al cărnii

 dincolo de stolurile de zile

crescute aproape ameninţător

acum arată

nici mai mult nici  mai puţin

ca burta unei femei pe cale să nască

atât de mulţi copii

ai nimănui

miros din ce în ce mai mult a pământ

şi mare, şi scoici

şi nu ştiu de ce

din palme le ies un lan de maci

îi privim de atât de mult încât

ne cad pleopele

pe umeri

ca o ninsoare

îţi simt degetele

şi-mi şopteşti

ca tot jocul e numai

un fel de a cunoaşte ceva dincolo de moartea de turmă a cărnii

dincolo de toate vieţile si toate morţile

numite în ea.

lasă-mi florile

Să-mi poarte de urât.

Poți să-mi iei cerul

dar mai lasă-mă să învăț

măcar de la stele.

Mi se ingenunchiaza trupul

ca o luptă de măști

căci

 totul rămâne acum

o mână în plus

de lut și puteți să-l luați

căci

timpul pentru mine

nici nu a inceput să-şi nască copiii

şi  aştept

Din clipa dintâi

să mă nasc

Ca o Eva din trupul cald

A lui Adam.

Dar până atunci

îmi mai scapă viața printre degete.

Tu inimă, ia-mi-o

tip-til înainte.

nimeni nu ştie cât va mai ţine

coloana de paie şi visul de piatră

din care zboară vrăbii şi vulturi şi cuiburile

şi acum

cu totul

se-aruncă în soare

în ridicarea lor spre cer

e şi mai putin loc

pe pământ pentru lumină.

Nimeni nu ştie cât va mai ţine

Până mă voi răsturna în ochii tăi

Aproape ca apusul

Apoape ca împreunarea noastră cea dintâi

Îmi vei purta

 naşterea răsăritului nostru

căci

nimeni nu ştie cât va mai ţine.

în timp ce unii nu se gândesc dacă

a dispărut restul de păsări

ce guvernează

dedesubt un întreg în care

se rotesc oamenii orașului ca planetele

și dau

cu frunțile de

liniile de la orizont.

*

în timp ce ciorile se rotesc deasupra orașului

în timp ce unii nu-și imaginează dacă

au trecut pe lângă

locurile unde oamenii orașului și-au inventat nocturnele

dacă

nocturnele și-au inventat sau nu timpurile

dacă

ciorile se mai rotesc deasupra orașului

dacă

restul de păsări își mai întorc vreodată aripile

spre noi.

mai șoptesc până mă așezi la loc

aproape de mine cu fiecare încheietură, articulație

și nerv. aproape să mă simt cu fiecare eu din care

mi s-a extras puțin din aer și puțin din frică. cu fiecare bătaie de inimă

ce oprea sub cântec păcatele rămase în urma

păcatelor lumii.

din ce în ce mai mult

semăn cu o casă nelocuită cu geamurile sparte

unde nici lumina

nu îndrăznește să calce.

din ce în ce mai mult

pământul mă ascultă ca o zeitate

și eu încă mai șoptesc până mă așezi la loc

fără să știu

până ce încep să adorm

aproape de mine

să simt lumina închircită în sân

ca un fetus nemângâiat .

**

pe genunchi. Atunci mi-am zis că mi-ar plăcea să fiu om

de cel puțin câteva ori

și tot de aproximativ atâtea ori să-mi văd aripile căzând

înainte frica mea era

să nu dispar căutându-mă

așa cum bătrânele își caută

tinerețea în cărțile de rugăciuni.

într-un fel lumea asta nu e compusă doar din consolari reciproce

nici din pachete de țigări

deși …cât de bine se supraviețuieste și așa

noi putem exista în lumea noastră

așa cum există

și senzația insuportabilă

de a începe uneori dimineața

ca și cum ar cădea din tavan

o întreagă cortină de ciocuri metalice.

zilele încă se înghesuie unele pe altele să-și numere

sclavii și stăpânii de parcă ar fi un fel de Nietzsche

cel mai bine e totuși acum când  nu vorbim

prea mult despre cât de rece ne este oricum

și oriunde.

măcar așa putem asculta

zgomotul aripilor

căzute pe genunchi.

măcar așa nu vedem

cum în spatele nostru

cresc

stelele să ne târâie în brațe

umbra

ca pe niște oseminte.

o să mi le păzesc ca pe o necredință

uitată de la facerea lumi încoace.

o să-mi omor viul încremenit pe retina

celor care nu au vrut

să mă uite.

***

și în toată slăbiciunea cărnii  mele

e uneori prea mult viu

alteori prea multă moarte

decât aș putea să car

vreodată.

***

o să-mi deschid palmele ca într-un ritual

de supraviețuire cu mine

în care-mi aștept trupul

în pragul dimineții

ca o invazie rătăcită

de vietăți.

goale de sânge

cum o moartea își strânge pe rând eroii

căzuți de atâta viață

așa cum  se întâmplă uneori

când dorm

prea mult

mă gândesc că aș putea

să-ți prind din zbor cuvintele

dinainte ca ele

să fie, să fie.

***

chiar dacă capul meu e mai greu decât întunericul

inundat pe tâmple

tot

visez la

visul că luna nu are

nici măcar un ochi.

deși  vede mai multe decât toți ochii

oamenilor

la un loc.

***

când legile lumești vor fi la fel de absurde

cu același zbor condamnat

cum ar fi să găsim dimineața goală

ascunsă pe fundul unei cești

aș vrea doar atunci

te rog,

doar atunci

să țipăm până ne

consumăm respirația caldă

iar sunetul nostru să nu ne ajungă decât când vom

căpăta forma apei.

Și voci care nu trec de  suprafața pielii

Ca într-un azil bătrân

de gânduri.

**

Am devenit încet-încet o pradă ostilă

pentru jumatate din cer și jumătate din păsări

pentru jumătate din mine și jumatate din tine.

**

Mă intorc acasă ca pentru prima oară

pe aceleași urme lăsate de dimineață

pe aceiași stradă supraponderală

de cauze si efecte.

**

Mă formez dinafara și dinăuntrul unor nopți

îngropate în zațul de cafea

ca o imagine caleidoscopică.

**

Noaptea cea mai lungă e atunci când

mi se înegresc oasele de toate visele adunate

pentru cealaltă jumatate din mine și din tine.

**

Restul sunt oamenii care mă înconjoară

fără să știe că au ochi sticloși

de pisică sălbatică

și încă ceva aproximativ uman.